Comentariu: Strategia post-aderare - fudulie sau efort comun

<i>„Si de este sadita fireste in om pohta a avea orice lucru bun vede la altu si, far’ de a-l rapi de la acela, sa se sileasca, de nu-l are, sa-l castige, iar de il are rau, sa il prefaca in bun.”
Dinicu Golescu, Insemnare a calatoriei mele, 1826</i>
 
Unul dintre primele mesaje care ne-au fost adresate in preajma aderarii de la 1 ianuarie, atit de presedinte cit si de premier, a fost o estimare a timpului de care mai avem nevoie pentru a ajunge la standardul mediu de viata al concetatenilor europeni. Orizontul de timp vehiculat de catre cei doi, un interval intre 15 si 20 de ani, ne duce cu gindul la pronosticul „cistigator” dat de Silviu Brucan in amurgul revolutiei din ’89 care ne spunea ca din acel moment romanilor le mai trebuiau vreu 20 de ani sa-i prinda pe europeni din urma. Asta daca europenii ar fi stat pe loc, sau poate ca nici chiar asa. Optimiste, autoritatile romane spera sa reediteze parcursul de succes al Spaniei sau Irlandei in interiorul Uniunii dar un articol mai realist al cotidianului britanic The Times, ne aduce cu picioarele pe pamint: economia Spaniei in momentul aderarii sale din 1986 era deja mult mai puternica decit economia Romaniei, raportata la media statelor membre si avea „cu adevarat” institutiile necesare reformei pe care a presupus-o integrarea. Ceea ce nu este nici cazul Romaniei si nici al Bulgariei. Indicatorii macroeconomici arta chiar ca economia Spaniei din 1986 statea mai bine decit sta azi, in 2007, economia Romaniei. Pe de alta parte, Spaniolii au primit mai multe fonduri comunitare raportate la cap de locuitor decit pot spera romanii sa primeasca. Ceea ce este interesant la nivelul discursului public in documentele strategice oficiale este permanenta cu care se afirma ca „Romania se afla mult in urma majoritatii statelor membre, datoria politicilor din trecut”. Tonul acestui tip de mesaj este unul care evita responsabilizarea clasei politice fata de cetateni, de parca toti politicienii se afla la primul mandat pe care l-au avut vreodata si nu au mai ocupat nici o pozitiei de ministru, senator, sef de agentie sau fel de fel de posturi la putere. Ceea ce este cazul doar pentru o foarte mica parte dintre politicieni.  

Insusi faptul ca Presedintele si Premierul s-au grabit sa fixeze o noua tinta pe calea modernizarii Romaniei este un lucru de augur bun pentru ca orice proces de modernizare isi are inceputurile in constientizarea si recunoasterea inapoierii, asa cum a inteles pe propria piele si boierul-carturar Dinicu Golescu inca de la inceputul secolului 19. Dar constientizarea inapoierii nu este suficienta. Principala provocare careia ii pot face fata doar liderii politici cei mai inzestrati este de a-si determina cetatenii sa-si insuseasca o asfel de viziune pentru a putea impreuna sa se raporteze la o tinta ce trebuie de comun asumata. Romania are de construit in urmatoarele doua decenii mai mult decit a facut-o vreodata. In primii ani de dupa revolutie politicienii ne-au propus drept ideologie  „reforma”, concept care a esuat lamentabil in coruptie, mineriade si lipsa de profesionalism la nivelul intregii societati. Am avut norocul celei de-a doua sanse, a unei noi tinte reprezentata de aderarea la Uniunea Europeana. Asistati de aproape mai degraba de o infuzie de proceduri si know how decit de fonduri, aceasta a doua incercare de modernizare a avut mai multe sanse si a inscris Romania pe un trend ascendent care a dus, nu fara emotii, la aderarea de la inceputul acestui an.

Acum, dupa ce ne-am vazut cu sacii in caruta, exista pericolul relaxarii. Si acest pericol nu vizeaza atit societatea cit vizeaza chiar clasa politica care a dat semne de relaxare chiar din momentul in care aderarea devenise o certitudine (vezi cazul taraganarii proiectului Agentiei Nationale de Integritate si luptele sterile din coalitia de guvernare). Mesajul celor doi oficiali romani ar trebui intarit si repetat pina cind cea mai mare parte a societatii intelege necesitatea continuarii procesului de modernizare si pina cind clasa politica, in ansamblul ei se va trezi la realitate.

Imediat dupa ce a trecut euforia primelor zile din 2007 Guvernul a scos „proiectul documentului strategiei de post-aderare”, un document propus de liberali si asumat doar de catre acestia. Ceea ce este prost. Politicile in Europa nu se fac asa. Adica nu este cazul sa se organizeze competitii de genul in care primul partid scoate o „strategie” e mai destept si isi aroga meritul de a fi fost primul si are pretentia de a se discuta subiectul plecindu-se doar de la documentul sau. PD-ul impreuna cu anuntat-ul PLD lucreaza la un material propriu iar PSD-ul vrea sa faca din propriul proiect o lege pe care sa o treaca prin Parlament. Ceea ce este o copilarie. La o astfel de strategie este necesar ca toate partidele sa lucreze in comun pentru ca insasi asumarea lui de catre toate partidele este la fel de importanta precum continutul in sine.

Documentul Guvernului nu aduce absolut nimic nou. Forma sa este neuniforma, o incropeala de documente redactate de oameni diferiti. Majoritatea informatiilor sunt preluat din alte documente strategice precum „Cadrul Stratgic de Referinta 2007 – 2013”, „Planul National de Dezvoltare” si asa mai departe. Ceea ce nu este neaparat rau, avem nevoie de continuitate, doar ca noul document, in lipsa unor clarificari si fixarea mult mai clara a unor tinte, este cit se poate de superfluu. Acesta lasa la latitudinea unor „strategii si planuri strategice sectoriale” fixarea pasilor de parcurs fara ca sa mentioneze momentul pina la care aceste strategii vor fi finalizate. Ceea ce este iar superfluu deoarece probabil ca Guvernul a uitat ca are planuri operationale sectoriale gata din primavara lui 2006. Deci planurile care tin de noua strategie le vor copia si ele pe cele existente. Toate aceste documente programatice trebuiau sa fie gata de mult pentru ca acum sa nu mai avem senzatia unei inceput sisifian ci perceptia unei continuitati linistitoare.

Ceea ce reuseste totusi sa fixeze mai clar (oarecum prin repetitie) documentul este alegerea a doua prioritati ce se detaseaza dintre celelalte: investirea cu precadere infrastructura fizica (transporturi, mediu, telecomunicatii, energie) si in capitalul uman – educatie, formare profesionala pe tot parcursul vietii, cercetare-dezvoltare, sanatate).

Dupa cum bine au dat vina unele pe altele guvernele postdecembriste domeniile alese prin acest document de guvernare au beneficiat de cele mai instabile, anacronice si lipsite de continuitate politici. Rezultatul, vizibil cu ochiul liber: autostrazile Europei se termina in Ungaria iar bruma de oameni calificati din tara asta zburda spre joburile mai bine platite din Europa. Iar speranta ca invatamintul romanesc sa produca absolventi de calitate in domeniile educatiei profesionale si tehnice este din ce in ce mai indepartata.

De exemplu, in ceea ce priveste educatia permanenta, acel domeniu care face ca o economie sa fie competitiva si care presupune politici clare prin care angajatii sa nu ramina niste legume cu educatia primita din scoala  ci sa devina indivizi interesati sa se profesionalizeze si sa se dezvolte continuu, ei bine, in acest domeniu politicile Ministerului Muncii si Ministerului Educatiei au fost falimentare.

Toate aceste sunt efecte ale genului teribilist de a face politica bazata pe competitie electorala permanenta si nu a unei politicii bazata pe consens si negocieri pe care sa si le asume toata lumea.

Romanii au fost dintre cei mai euro-optimisti viitori cetateni ai UE si au asteptari destul de mari in urma aderarii. Aceste asteptari sunt in mare parte neraliste datorita unei cunoasteri deficitare a lumii occidentale si vad accederea in clubul european ca pe un covor de flori de primavara ce se va fi asternut imediat in iarna lui 2007. Daca romanii astepta de la Europa bani si protectie sociala, vor trebui sa aiba in schimb initiativa economica si cunostinte utile pe piata fortei de munca. Daca asteapta dreptate si justitie sociala vor trebui sa minimalizeze coruptia si sa-si asume responsabilitati comunitare. Daca vor sa fie parte a proiectului European vor trebui sa isi conceapa si sa-si asume mai intii un proiect national in cadrul Europei unite, adica exact un proiect comun ce trebuie asumat si pentru care militam aici. Vor trebui sa inceteze sa delege exclusiv autoritatile toate problemele lor si sa-si internalizeze valori precum participarea la luarea deciziilor. Trebuie sa realizeze legatura dintre problemele lor personale si problemele de nivel general pe care au fost invatati sa le vada doar ca probleme „ale celor de sus” si trebuie sa deprinda arta asocierii: participarea cetateanului la gestionarea lucrului public. Acum dupa ce aquis-ul comunitar a fost adoptat nu se mai pune problema unei schimbari de sistem ci problema unei schimbari de mentalitate, mult mai greu de schimbat decat institutii si structuri.

Sondajele de opinie de tip eurobarometru efectuate in ultimii ani evidentiaza ca in mare parte romanii privesc adoptarea institutiilor democratice de tip occidental ca pe „forme fara fond” si nu ca pe elemente fundamentale care le asigura libertatile si binele public. Din acest motiv unul dintre punctele strategiei, cel referitor la intensificarea campaniei de informare cu privire la valorile europene, beneficiile si costurile aderarii pentru societatea romaneasca, este esential. Desi este tarziu, romani nu si-au raspuns inca la intrebari precum: ce fel de societate europeana doreste Romania sa ajunga? Un stat furnizor de forta de munca prin care indivizi isi vor satisface interese proprii hai-hui prin Europa  sau o societate cu propriile tinte de dezvoltare? Cine participa la efortul de modernizare a societatii, elitele politice in mod individual sau toate forte politice in consens si cu suportul atent al populatiei? In ce masura sunt romanii dispusi la efort pentru rezolvarea propriilor probleme si cit de mult asteapta de la Uniunea Europeana?

La o parte din intrebarile de mai sus partidele politice au raspunsurile lor individuale si de multe ori sunt aceleasi si sunt optimiste. Dar ele nu fac nici cit o ceapa degerata daca nu sunt de comun acceptate si asumate de noi toti. Cind, pe rind, partidele politice promoveaza ideea ca PSD-ul sau PNL-ul sau PD-ul a bagat Romania in Uniunea Europeana nu dau dovada decit de fudulie si de o abordare care demonstreaza exact contrariul.

Link: Cotidianul: Cristian Ghinea - Strategia postaderare la romani