Romania in U.E. - noi raporturi de munca intre patron si firma

Terminologia romaneasca in materie de raporturi de munca mai fermenteaza inca, precum tulburelul la sfarsitul toamnei, semantica nu are transparenta vinului decantat, iar legislatia se mai limpezeste, sub efectul catalizator al acquis – ului comunitar pe care il transpunem.

Prin „patron” se intelege, plecand de la diverse conjecturi, ceea ce din engleza s-ar traduce prin „proprietar”, „director general”, „angajator” sau „administrator”. In context neeconomic, in romaneste patron poate fi si protectorul unui oras, al unui asezamant cultural sau al unei biserici, sau, mai banal, siguranta fuzibila electrica. Sa ne oprim la termenul strict economic si, mai precis, la cel de administrator sau director general al unei firme, care adesea este si coproprietar. Raportul de munca intre cel ce administreaza intreprinderea si actionarii intreprinderii difera in functie de legislatia aplicabila.

Entitatea economica pe care o conduce un patron poate fi denumita societate comerciala in termenii cei mai juridici, dar adesea se vorbeste de firma, intreprindere, agent economic, agent comercial, operator economic sau chiar organizatie economica. Banalizand termenul, „firma” poate avea si sensul de banner atarnat la intrarea intr-o intreprindere, sau un simplu panou de reclama.

Spre simplificarea demersului analitic, voi folosi termenii de patron si firma, in sensul de conducator (lider) al unei entitati economice, pe de o parte si entitatea ca atare, pe de alta. Raportul intre patron si firma este redus, adesea, la termenul de „guvernare”, „guvernanta corporatista” sau, pentru a da satisfactie celor ce nu vor sa se lase trisati de patroni, „buna guvernanta corporatista”.

Normele legislative acumulate in timp de Uniunea Europeana, in materie de raporturi de munca intre patron si firma, nu au condus la formarea unui acquis solid, care sa armonizeze normele din statele membre, asa cum este cazul, de exemplu, in materie de comert international sau de fuziuni si achizitii. Metoda aplicabila, in cazul reglementarii raporturilor patron – firma ramane, in cea mai mare parte, interguvernamentala, in detrimentul celei comunitare. Inseamna ca, in lipsa unui acquis, statele aplica normele nationale.

Totusi, orientarile generale trasate la nivel de U.E. trebuie luate in considerare de fiecare stat membru in parte. Pe masura ce au aparut incalcari flagrante ale legilor din partea unor patroni, indeosebi fraude contabile, cum au fost cazurile Parmalat – in Italia si Picanol in Belgia, legiuitorul comunitar a impus noi restrictii, opozabile tuturor statelor membre. Pentru a dovedi respectarea acestora, fiecare stat membru apeleaza la norme legislative nationale, prin care sa reduca spatiul de manevra al unui patron care ar incerca sa profite de pozitia sa si sa fraudeze bugetul firmei pe care o administreaza, in detrimentul actionarilor.

Am incercat pe cat posibil sa simplific lucrurile in teorie, cu riscul caricaturizarii. In practica insa, ele devin mult mai complicate, pentru ca administrarea firmei nu revine unei singure persoane, unui „patron”, ci unui consiliu de administratie, iar actionarii sunt de diverse categorii, ei pot face parte - sau nu, din consiliul de administratie, ei pot fi angajati ai firmei - sau nu si, uneori, pot sa detina functii in alte firme sau institutii, functii care pot conduce la conflicte de interese. Asadar, complexitatea mecanismelor practice induce  nevoia unei simplificari in teorie, pentru decelarea fenomenului, asa incat sa putem concluziona, cat de cat, unde se afla Romania intr-o Uniune de 27 de state, in acest proces dinamic de reglementare a raporturilor intre patron si firma.

Atata timp cat U.E. nu impune norme unice, statele membre apeleaza la diverse sisteme. Printre acestea, sistemul monist, caracterizat printr-un singur organ de administratie a firmei, lasa tot mai mult locul sistemului dual, cel in care consiliul de administratie este dublat de un comitet de directie. In felul acesta, rolul consiliului de administratie este revalidat de exigentele unor administratori independenti. In ciuda „parcelarii” legislatiei pe state membre, exista anumite trasaturi comune tuturor statelor membre ale U.E., care le diferentiaza net de Statele Unite ale Americii, de exemplu.
 

Tot mai mult se apeleaza la comparatia sistemului legislativ al U.E. cu cel din Statele Unite, scandalurile de peste ocean vizand lipsa de etica a managerilor (Enron, AIG etc.) stimuland si acolo apetitul de legiferare mai stricta. Europenii reproseaza sistemului american caracterul prea mercantil al raporturilor firma - administrator. Legea „Sarbanes – Oxley”, promulgata in anul 2002, introduce un sistem mai strict de control al administratorilor de firme, atragand dupa sine consolidarea increderii investitorilor (actionarilor) in mediul de afaceri. Legea stabileste noi standarde pentru consiliile de administratie, directorii si firmele de contabilitate din S.U.A. si pedepse mai aspre impotriva celor ce incalca legea.

Un „sistem de guvernare a firmei” reprezinta, din nou prin simplificare, un echilibru dinamic intre administrator si proprietar, mai precis intre conducatorii (liderii) firmei si actionari, in circumstante socio – economice bine definite. Actionarii se impart, la randul lor, in doua categorii, in functie de masura in care sunt proprietari, ceea ce le defineste si gradul de participare la procesul decizional: majoritari si minoritari.

Tocmai raporturile diferite intre cei trei actori, administrator, actionar majoritar (de referinta) si actionar minoritar, constituie diferenta intre sistemul american de administrare a firmei si cel european. Prerogativele celor trei actori difera, in cele doua sisteme. Din start, sistemul american omite distinctia intre actionarul majoritar si cel minoritar, asigurand capitalului fluiditate sporita si o mai mare eficienta bursiera. Rolul unui actionar majoritar este anihilat, in sistemul american, prin procedurile de vot impuse administratorilor (directori administrativi). Acestia din urma tempereaza influenta actionarilor majoritari in luarea deciziilor, avand si o responsabilitate sociala corporatista prin diminuarea apetitului pentru risc. Din acest motiv, consiliile de administratie din Statele Unite apeleaza adesea la personalitati marcante din afara cercurilor de afaceri, cum ar fi profesorii universitari. In acelasi timp, tot in America, un director executiv ca Robert Nardelli de la „Home Depo” a primit, la parasirea functiei spre finele anului 2006, impresionanta recompensa de 210 milioane $, fata de 156 milioane cat castigase in intreaga perioada 2000 – 2005, dand astfel semnalul ca „a fi dat afara din functie poate deveni o afacere foarte profitabila”. Asadar, fiecare sistem cu plusurile si minusurile sale.

Spre deosebire de S.U.A., in U.E. actionarul de referinta are un rol marcant in oricare din cele doua formule principale de guvernanta corporatista:

a). In tari in care s-au efectuat anumite reforme, cum sunt Germania si Olanda, influenta actionarului majoritar ramane importanta, dar se diminueaza, prin conferirea unor puteri suplimentare organului superior comitetului de directie, respectiv consiliului de administratie.

b). In alte tari, precum Franta si Belgia, rolul consiliului de administratie este doar de a face propuneri si nu de a diminua influenta actionarului majoritar, sau, in nici un caz, de a superviza activitatea comitetului de directie.

De aici, rezulta si diferenta de terminologie intre limbile franceza si engleza, functia de PDG (president - directeur g